Efecte politice ale prezentei lui Danilet in spatiul public

Perceptia publica a lui C Danilet ne induce unele criterii despre conceptia despre justitie ce zac in mintea cetateanului turmentat.

In primul rand, mitul justitiei independente, dar de o fragila si mai ales volatila independenta. Cumva justitia este asaltata de himere si de oameni rai, aflati de cealalta parte a baricadei. justitia trebuie totusi aparata, caci nu-i asa, in caz contrar dusmanul pune mana pe ea, o manevreaza si ajunge sa ne rada in fata. in aceasta conceptie, justitia nu e este un obiect cu o valoare intrinseca, ci pare mai degraba o jucarie stralucitoare. Justitia este cea ce declanseaza stirile de maxima importanta, dar si barfele politice din zona penala.

In al doilea rand, campul justitiei este vast si pare sa se intersecteze cu ideea de dreptate. aceasta tangenta este insa mai mult intamplatoare, caci justitia nu mai este asociata cu restituiri de proprietati (tema vast exploatata in urma cu cativa ani, dar care mai declanseaza unele umori) ori cu teme conjuncturale (restituirile de CASS retinute din pensii, ce a declansat un val de actiuni, repede stopat dar nu intr-atat de repede incat sa nu mentina amintiri neplacute, cu efecte politice palpabile). Campul semantic al justitiei s-a extins, ca efect al propagandei din vara trecuta. Astfel, justitia a ajuns sa insemne si Curtea Constitutionala si Comisia de la Venetia si Baroso, dar si CSM, citat prin ingratul atribut de garant al independentei justitiei.

Efectul acestei extinderi al semanticii a fost firesc o diluare a importantei temelor legate de justitie, dar mai ales bagatelizarea in plan socio-politic a importantei justitiei. Contrar limbajului din ce in ce mai des folosit al independentei justitiei, rezultatele produse de ceea ce se cheama justitie au un efect politic diminuat (spre exemplu, la alegerile din decembrie a fost recunoscut esecul discursului din sfera luptei impotriva coruptiei).

Iesirile lui C Danilet in spatiul public sunt menite sa relanseze aceasta tema, a luptei anticoruptie, a luptei impotriva loviturii de stat, a luptei in general. Ideile sustinute sunt in general aceleasi, de altfel Danilet nu dezvolta un alt tip de discurs decat cel care l-a facut cunoscut in anii 2007-2009, cand era cercetat disciplinar pentru faptul ca promova dezbateri despre coruptia din justitie. Si exemplele date sunt in general vechi, imbracate insa intr-o haina politica. Fara indoiala ca Danilet are fanii sai, din cei dezamagiti de esecul campaniei lui Basescu din vara.

Temele discursului lui Danilet ies cumva din cadrul activitatii sale specifice din CSM, dar sufera in principal de singularitate. Nu sunt alti actori din acelasi spatiu social cu care sa se asocieze (paradoxal, desi lupta pentru procurori, nu este nimeni, nici macar un fost procuror, nici macar Kovesi, care sa-l aprobe), Danilet este un fel de Dan Diaconescu de acum 10 ani, sustinut de persoane obscure, nerelevante social, nici ca numar, nici ca expunere mediatica).

Tind sa cred ca Danilet este folosit mai degraba ca  perdea de fum, de natura sa taraganeze cat mai mult evacuarea spatiului justitiei de catre BAsescu si, de ce nu, pentru a atenua inerenta amplificare a conflictului Ponta BAsescu.

Discursul lui Danilet justifica astfel refuzul lui TB de a decongestiona blocajul institutional, dar totodata este menit sa abata atentia de la unele probleme interne ale PDL mult mai grave decat par la prima vedere.

Anvergura politica a lui Danilet este insa limitata, sub un Mihai Neamtu, fara structura si fara sustinatori fideli. Deocamdata.

Poporul contra democratiei

Un articol relativ recent al lui Pirvulescu

CAlul din Torino

Acesta este al treilea film facut de Bela TArr pe care il vazui, dupa Werckmeister Harmonies si The Man from London, in aceasta ordine.

Nu prea am gasit blogeri autohtoni care scrie despre film, cu exceptia unuia, destul de inspirat, aici.

Sunt oarecum dezamagit de film. cred, spre deosebire de comentariul la care fac trimitere ca regizorul a cautat sa obtina o stare, mai degraba decat sa ne induca un univers.

Calul pare intr-adevar centrul in jurul caruia pivoteaza cei doi protagonisti, numai ca este un centru periferic, luat in sensul cel mai banal.

Ce mi-a venit in minte, pe cand vedeam filmul: este intr-adevar o escatologie, dar in sens arhaic, natura dezlantuita nu exprima altceva decat haosul, de-consacrarea. Privirea catre fereastra nu-mi pare atat un contact cu lumea, cat certificarea faptului ca acea casa, cumva cu analogie la biserica, dupa felul cum este construita, exprima lumea. Nu intamplator privirea pare atintita in departare catre un copac, si el simbol al sacralizarii. E cumva o contemplare pierduta a universului. TAtal este paralizat, devitalizat, calul la randul sau constituie numai imagine, mai degraba impietrit, iar fata este legatura dintre elemente (fantana in special si casa). Nu-mi dau seama prea bine acum care sunt sensurile ascunse ale fantanii, dar e la fel de importanta ca si casa. Cumparatorul de tuica este vizionarul ce anticipeaza, da cumva un sens filmului.

Este un film despre nimic, indelungile repetari ale acelorasi acte tind sa anihileze orice umbra de existenta. Totodata, este un film in care personajele resping tot, cu atat mai mult ideea de transcendenta. Nu exista mirare, ci doar o usoara suprindere, urmata apoi de o adanca oboseala. Pusi in fata unor evenimente ce par a iesi doar cu putin din rutina zilnica se blocheaza, nu mai au nicio reactie. Sunt filmate indelung acele ritualuri lipsite de scop, nici macar cu rol stabilizator.

Partea proasta a filmului o constituie lungimea scenelor: in special cele cu vantul (care sunt prezente si in Satantango), imbracatul/dezbracatul, mancarea, toate acestea potenteaza nevoia de a explica, de a cauta orice detaliu care sa sparga repetitia. De aici si nevoia de a explica, acolo unde nu pare nimic de explicat.

Pe marginea unui indemn al lui A. Nastase

Probabil ca as fi ramas in aceeasi indaratnica imagine cu omul Nastase-omul din umbra si ca n-as fi simtit nevoia sa reactionez, daca n-as fi citit aceasta scrisoare.

In fapt, Nastase era proful la nu stiu cate facultati, unde venea cu girofarul si insotit de mai multi bodyguarzi, in fuga, cu o figura rece, dar mai ales fara prestatii entuziasmante. Fireste, dreptul international public, pe care il preda, este monoton, fara ca mintea sa fie incercata de mari dileme.

Cred ca Nastase este un mare frustrat, dar mai ales ca frustrarile sale nu depasesc stadiul primar. El orbeste despre lene, lasitate si despre cum este sa ramai prizoneri al imaturitatii, cuvinte care i se potrivesc cel mai bine.

A inceput prin a introiecta imaginea de victima, dar, in loc sa depaseasca acest stadiu efemer al persoanei confruntate cu un eveniment deosebit de negativ, acela al condamnarii penale, s-a afundat tot mai mult in regrete. Tot ce a acumulat negativ in viata se sedimenteaza in jurul nedemnei si nedreptei condamnari. O cale simpla de regenerare, poate si o fata ceva mai umana (caci, nu-i asa, e prima oara cand Nastase se adreseaza studentilor sai), dar in niciun caz receptare si mai ales acceptare a trecutului sau.

Oripilanta este liota de epigoni comentatori, al caror unic scop e acela de a se face cunoscuti. Prea putin le pasa de omul Nastase ori semnificatia cuvintelor sale. Traim la marginea lumii, ca intotdeauna.

premii literare

recenta reactie a lui Manolescu a impartit in doua lumea postacilor: cei care se simt jigniti ca literatura nu e de consum, ci dimpotriva, ca este ermetica, avizata de cei vechi si cei care se simt aliatii unor bloggeri de un simt. Cele doua puncte de vedere nu sunt opuse, fireste.

Mi se pare ca chestiunea cu mult mai interesanta este aceea legata de calitatea receptarii actului literar contemporan. Suprinzator (dar numai aparent), toti par a fi de acord ca literatura trebuie valorizata de un public mai larg, nu doar de entitati compuse din critici reputati. Pentru a fi insa critic, indiferent de nivelul la care asipiri sa ajungi, trebuie ca o conditie obligatorie sa fi in tema cu problema, sa fi citit cel putin lucrarile cu pricina.

In speta, toti par a fi acceptat ca o conventie tacita faptul ca operele nu trebuie citite. Rezonanta nu este stabilita de perceptia intrinseca, ci de factori secundari, propagandistici.

Actul literar in sine nu inseamna mare lucru (si experienta Cartarescu este fireste de mare actualitate), ceea ce conteaza cu adevarat este imaginea. Literatura devine astfel un amestec ipocrit de zvonuri cu rol publicitar, de retele si de promovare. Citesc pentru a fi in rand cu ceilalti, pentru ca numele autorului a devenit un brand, pentru ca e la ordinea zilei.

Un critic din seria MAnolescu nu mai poate atrage hoardele de cititori. Literatura a (re)devenit un act ermetic, individualist, fara ecou social, sustras comercializarii.

De aceea, nu sunt de acord nici cu Manolescu (al carui text e in principal impotriva promovarii literaturii de neavizati, dar care sfarseste prin promovare dupa alte criterii), dar nici cu bloggerii care aspira in sinea lor sa fie mijlocitorii dintre masa de cititori si produsul literar.

Faptul ca literatura este promovata de x sau de y ar trebui sa ma lase rece. Nu sunt cititorul modelat de medii literare ori de „sistemul literar”. Ca x sau y reusesc sa faca prozeliti este o chestiune straina, independenta de mine. In realitate, sub pretext de simpli mijlocitori, atat x, cat si y cauta sa se scoata pe ei in evidenta, mai degraba decat ceea ce promoveaza. Si faptul acesta e atat de evident, incat prefer sa citesc dupa propriile mele criterii sau mai exact in functie de intuitie, iar nu dupa indemnurile/valorizarile altora.

Oltchim, o parere

Campania electorala se va juca in buna masura pe aceasta presupusa privatizare. Se va scurma cu sarg in trecutul de 20 de ani de privatizari, iar DD nu va avea alt rol decat acela de arbitru (gras platit) si maxima ipostaza de om politic, circar la varf.

E o alta forma de ciocnire intre cele doua aripi feseniste.

E un populism contra populism.

Pe de o parte PDL, care a pierdut guvernarea, deci malaiul si micile pomeni, pe de alta parte PSD, care nu poate evita asocierea cu trecutul nebulos al privatizarilor.

Perceptia publica nu e diferita de cea a anilor 90; privatizare egal furt. Avutia poporului, a tarisoarei noastre a fost sustrasa de cativa milionari de carton.

Sunt oameni in PDL care au sapat intens in zbuciumatii ani de dupa revolutie si care au gasit astfel o idee salavatoare. Insa voturile pe care se poarta batalia sunt limitate. Probabil 3 milioane de voturi, cum se argumenteaza aici. Eu as zice ca si aceasta cifra e discutabila: privatizarea e un subiect de explozie, dar care nu mai misca pe termen lung. e fumat. In acest context apare demisia lui Cepoi, fireste bucurandu-se de o mediatizare secundara.

Astfel, Ponta este nevoit sa aleaga constant raul mai mic dintre mai multe rele. Imaginea guvernului Ponta e aceea a unui guvern perdant, fara explozii mediatice in sens pozitiv. Astfel, Basescu incepe sa vada concretizandu-se ideea care l-a determinat in luna mai atat de repede, fara sa clipeasca, sa-l desemneze pe Ponta.

Ce nu se vede insa este ca PDL apare ca fiind foarte slabit, fara sustinere populara. Partidul lui Basescu nu mai e capabil sa atraga masele. Se mizeaza pe DD, un tip alunecos, care isi va juca propria-i carte. Nu cred ca TB va putea controla partidul lui DD, dupa cum nici DD insusi nu va reusi in final sa-si creeze un partid puternic. Asocierea PDL-DD nu pica prea bine PDL-ului, decat in masura in care pe listele lui DD se vor inghesui oameni de la PDL.

De fapt, celelalte partide cauta sa castige pe seama lui DD. Stau la panda. Deocamdata. Despre DD nu se poate spune nimic acum. Precum aventurierii care il sustin, oameni din umbra, el poate castiga sau pierde. Spre deosebire de Crin Antonescu, el este cel care mizeaza cu adevarat, stiind ca oricum nu are ce pierde. S-ar putea ca tocmai acest pseudocuraj, caci in realitate este un veritabil clovn politic, sa scoata o parte din electorat din apatie. In acelasi timp, fenomenul DD este un serios semnal de alarma pentru USL: nu pt ca i-ar lua votantii ci pt ca i-ar demobiliza, prin caderea in derizoriu a oricarei forme de propaganda electorala. Astfel, DD isi dezvaluie si o latura pozitiva, aceea a necesitatii schimbarii tipului de propaganda. Cine se va adapta, va castiga.

Cealalta Irina

Oarecum nedreptatit acest film de virtuosii critici (cu exceptia notabila a lui Gorzo, care incearca si o distinctie, am crezut initial ca la mijloc este influenta filmului La double vie de Véronique.

In realitate, filmul este despre cum se dezvolta un personaj, cum isi citeste propriile sale sentimente + (iar aci e pregnant, din pacate) cum trebuie instruit spectatorul. Partea dramatica si cu iz moralizator este totusi estompata de fenomenul despartirilor provocate de plecarea unuia dintre soti la munc in strainatate.

Partea buna e totusi aceea ca vedem mai totul filtrat prin ochii personajului principal. Rarele momente in care Aurel iese din cadru sunt facute pentru a-l lua in raspar, pt a evidentia conspiratia impotriva lui.

Aurel are indicii, simte mai ales, dar nu da importanta. Trezindu-se la viata, el nu lupta pentru iubirea sa, ci pt a incerca sa se suporte.

Sunt doua idei fundamentale in acest film, din pacate incomplet reprezentate:

1. Episodul de la tara, de la min. 20 la min. 30, in care se consuma drama nenumita a lui Aurel, dar si transformarea spectaculoasa a Irinei. Scenele din acest interval sunt dense in contrast cu monotonia relativa a primelor 20 de min. Este Irina reala (poate), oricum cea care ne surprinde si care anticipeaza finalul (punerea la cale a divortului, asa cum aflam ulterior), dispretul manifest fata de sot;

2. TRansformarea brusca a lui Aurel, ce trebuia pusa in legatura cu distantarea, cu raceala Irinei. Pentru moment simtim alaturi de Aurel cum acesta se vede pacalit, dar e numai pentru moment. De aci filmul evolueaza melodramatic, prin hatisurile birocratiei si nimic spectaculos nu pare sa se mai intample, doar se valorifica scenele minimaliste de inceput, cu numeroase spatii albe.

Elena

Este al treilea lungmetraj  al lui Zviaghinev, de data aceasta un minimalism pur, spre deosebire de precedentele, in care temele filozofice ereau mai amplu si vizibil dezvoltate.

Filmul marcheaza  detasarea regizorului de influenta lui Tarkovsky, pastrand numai interesul pentru lumina si culoare in imagine.

Desi nu atat de tulburator, cum fuse Intoarcerea si nu atat de problematic, precum Exilul, Elena mi se pare un pas inainte, in masura in care temele filozofice nu mai sunt oferite pe tava.

In fapt, am fi tentati sa o analizam pe eroina intr-o cheie penala, dar nu aceasta este intentia bineinteles. Caci sotul este invins cu propriile sale arme. Viagra devine astfel farmakonul perfect, prilej de impreunari animalice, dar si arma a crimei. Elena duce o existenta chinuita, sursa de frustrari. Sub mantia unei corectitudini din ce in ce mai supusa la incercare se ascunde o minte criminala, care nu stie ce face, dar care pare sa urmeze un destin de necontrolat. Ar fi un film naturalist, prin minutiozitatea detaliilor, dar mai ales prin faptul ca nu are un final etic. Personajele par sa evolueze prin influenta reciproca, filmul curge de la sine, detasat de puterea absoluta a regizorului.

 

EBA loveste din nou

provocata la un cartonas albastru, EBa invoca faptul ca este f tarziu. reactia grecoaicei este elocventa.

http://www.europarl.europa.eu/ep-live/ro/plenary/video?intervention=1347397700984

la 23.07.

femeia citeste laborios texte facute de altii si apoi pleaca fericita de la job. pana acum a citit 391 texte:D

Neamtu si actorul politic(3)

As fi paranoic daca as zice ca nefericirea lui Neamtu se trage de la atacul nesabuit la Elena Udrea.

Se vede cu ochiul liber cum in cateva zile Neamtu a fost marginalizat in marea coalitie din jurul PDL.

Nici nu avea cum sa fie altfel, caci a mizat prea mult pe imaginea unui lider de coalitie, ceea ce nu este.

A fost folosit de Monica Macovei, care avea nevoie de aceasta bulversare din PDL pt a-si pastra pozitia.

Dincolo de lovitura de stat, de amenintarile asupra institutiilor statului si de celelalte clisee realitatea este ca PDL nu merge deloc bine. S-ar zice ca i-a priit suspendarea lui TB, numai ca starea de gratie s-a sfarsit. Acum urmeaza costurile referendumului.

Desi mai toti sunt centrati pe esecul USL, costurile referendumului asupra PDL sunt mult mai profunde.

Neamtu este produsul efemer al unei clipe de gratie in marea de clisee din ciclul „Europa sta cu ochii pe noi”. Neamtu a fost utilizat si abandonat. Acum urmeaza lucrurile care conteaza cu adevarat.

E drept, noua obsesie intalnita in discursul fanilor TB, partidul obscur intitulat Forta civica ocoleste cu gratie starea de fapt. Lupta lui Neamtu cu aceasta forta la fel de obscura ca si el il trage catre istoria acelei clipe.

Ma tem ca nici macar nu se va mai aminti de Neamtu in consecintele reale ale referendumului. Tocmai refuzul de a vedea ce s-a intamplat cu adevarat prelungeste cu mult mai mult decat e necesar acest eveniment, transformandu-l in altceva decat un test electoral cat se poate de sincer.

Vasile Dancu intuieste foarte bine ca referendumul nu s-a incheiat inca in plan sociologic, insa e suprinzator de cliseistic, preferand sa se ingroape in texte de campanie. Se pare ca referendumul nu a fost asimilat de partide: unii, pt ca au boicotat, ceilalti pt ca nu au recunoscut infrangerea.

Desi propulsat de referendum, Neamtu va fi impins in afara, pt ca nu era destinat sa joace un rol politic acum. Exista insa ceva care te atrage la Neamtu, faptul ca este parasit de oportunistii ce-l sustineau infocati. Va fi o lectie pt el, sa nu se increada in sustinatori, caci veniti din neant, tot astfel vor pleca.